Raportul privind Dezvoltarea Mondială în 2018 îndeamnă la realizarea unor evaluări mai ample şi la luarea de măsuri pe bază de dovezi
WASHINGTON, 26 septembrie 2017 – Milioane de elevi şi studenţi din diverse ţări cu venituri scăzute şi medii se confruntă cu perspectiva pierderii unor oportunităţi şi a obţinerii ulterioare a unor salarii mai scăzute deoarece unităţile de învăţământ primar şi secundar nu le oferă educaţia necesară pentru a reuşi în viaţă. Avertizând cu privire la „criza educaţională“ manifestată la nivel global, într-un nou raport al Băncii Mondiale se afirmă că şcolarizarea lipsită de transmiterea de cunoştinţe nu constituie decât o oportunitate de dezvoltare irosită, dar şi o mare nedreptate faţă de copii şi faţă de tinerii din toată lumea.
Raportul privind Dezvoltarea Mondială în 2018: cum să învăţăm să îndeplinim făgăduinţa educaţiei (World Development Report 2018: ‘Learning to Realize Education’s Promise’) explică faptul că, în lipsa învăţării, educaţia nu-şi va putea respecta promisiunea de a contribui la eradicarea sărăciei extreme şi de a crea oportunităţi comune şi prosperitate comună pentru toată lumea. Chiar şi după mai mulţi ani petrecuţi pe băncile şcolii, milioane de copii nu au capacitatea de a citi, de a scrie sau de a efectua operaţiuni matematice elementare. Criza educaţională amplifică diferenţele sociale, în loc să le micşoreze. Elevii şi studenţii care sunt deja dezavantajaţi de sărăcie, conflicte, gen sau diverse disabilităţi ajung la vârsta adultă fără a fi înzestraţi măcar cu cele mai elementare aptitudini.
„Criza educaţională este o criză de natură morală şi economică“, a declarat Preşedintele Grupului Băncii Mondiale, Jim Yong Kim. „Atunci când este realizat bine, actul educaţional promite tinerilor un loc de muncă, câştiguri mai bune, sănătate, precum şi o viaţă lipsită de sărăcie. Pentru comunităţi, educaţia stimulează inovaţia, consolidează instituţiile şi susţine coeziunea socială. Însă toate aceste beneficii depind de învăţare, iar şcolarizarea fără transmiterea unor cunoştinţe nu constituie decât o oportunitate irosită. Mai mult decât atât, constituie o mare nedreptate: copiii cărora societatea le face cea mai mare nedreptate sunt exact aceia care au cea mai mare nevoie de o educaţie bună pentru a putea reuşi în viaţă“.
Raportul recomandă măsuri de politici publice concrete pentru a ajuta ţările aflate în curs de dezvoltare să soluţioneze această criză educaţională profundă în zonele unde nevoia de educaţie este mai profundă, utilizându-se dovezi privitoare la ceea ce funcţionează şi la ceea nu funcţionează pentru a ghida procesul educaţional din domeniul învăţământului; şi mobilizarea unei puternice mişcări sociale menită să facă presiuni pentru inducerea unor schimbări în educaţie de natură să promoveze „educaţia pentru toţi“.
Conform raportului citat, în momentul în care o serie de elevi de clasa a III-a din Kenya, Tanzania, şi Uganda au trebuit recent să citească o propoziţie de genul „Numele câinelui este Puppy“ în limbile engleză sau Kiswahili, trei sferturi din aceştia nu au înţeles despre ce era vorba în propoziţie. În India rurală, aproape trei sferturi dintre elevii de clasa a III-a nu au putut rezolva o scădere de genul “46 – 17”, iar dintre copiii de până la clasa a V-a, jumătate n-au putut realiza această operaţie matematică. Deşi aptitudinile adolescenţilor brazilieni cu vârsta de aproximativ 15 ani s-au îmbunătăţit, dacă se păstrează actualul ritm de îmbunătăţire, nu vor putea ajunge la punctajul mediu din ţările bogate în următorii 75 de ani. La abilitatea de a citi, ar fi necesari 263 de ani pentru a ajunge la punctajul ţărilor bogate.
Aceste statistici nu au în vedere cei 260 de milioane de copii care, din cauza unor conflicte, a discriminărilor, a disabilităţilor şi a altor obstacole, nu sunt înscrişi la şcoli primare sau secundare.
Deşi nu toate ţările aflate în curs de dezvoltare se confruntă cu aceste diferenţe educaţionale extreme, multe sunt departe de nivelul pe care şi-ar dori să-l atingă. Evaluări importante realizate la nivel internaţional cu privire la nivelul de alfabetizare și competențe numerice evidenţiază faptul că elevul sau studentul mediu dintr-o ţară săracă înregistrează o performanţă mai slabă cu 95% decât omologul său dintr-o ţară cu venituri mari, ceea ce înseamnă că într-o astfel de ţară mai bogată un astfel de elev sau student ar putea beneficia de un plan de măsuri remediale. Mulţi elevi şi studenţi cu rezultate foarte bune, aflaţi în ţări cu venituri medii, tineri şi tinere care se află în sfertul fruntaş al generaţiei lor, s-ar situa pe ultimele locuri ale clasamentelor unor ţări mai bogate.
Raportul, întocmit de o echipă condusă de economiştii principali ai Băncii Mondiale, Deon Filmer şi Halsey Rogers, identifică acei factori care determină aceste probleme educaţionale; este vorba nu doar de modurile în care pedagogia şi învăţarea sunt disipate în prea multe şcoli, dar şi de forţele politice mai profunde care fac astfel ca aceste probleme să persiste.
Este posibilă înregistrarea unui progres semnificativ
Raportul mai observă şi faptul că atunci când ţările şi conducătorii acestora fac din „educaţia pentru toţi“ o prioritate naţională, standardele educaţionale se pot îmbunătăţi în mod spectaculos. De exemplu, dintr-o ţară devastată de război, cu un nivel al alfabetizării foarte scăzut constatat în anii 1950, Coreea de Sud ajunsese până în 1995 la nivelul la care toţi copii erau înscrişi într-o formă de învăţământ de calitate înaltă (până la nivelul secundar), elevii şi studenţii din această ţară înregistrând cele mai înalte niveluri de performanţă în evaluările educaţionale internaţionale. Rezultatele obținute în Vietnam, în 2012, la PISA, un test OECD dedicat liceenilor, cu probe la matematică, ştiinţe şi citit, au evidenţiat faptul că elevii de 15 ani din această ţară au avut un nivel similar cu cel al colegilor lor din Germania, chiar dacă Vietnam este o ţară mult mai săracă.
În perioada 2009-2015, Peru a înregistrat una dintre creşterile cele mai rapide din punctul de vedere al rezultatelor la învăţătură, datorită măsurilor de politici publice concertate. În mai multe ţări (cum ar fi Liberia, Papua Noua Guinee şi Tonga), s-a îmbunătăţit substanţial şi într-un termen foarte redus capacitatea de a citi a copiilor din clasele mici, datorită unor eforturi bine direcţionate bazate pe dovezi.
“Singura modalitate de a înregistra progrese este să „identificăm adevărul pe baza informaţiilor existente“. Dacă ştim să le interpretăm, informaţiile ne relevă un adevăr dureros. Pentru prea mulţi copii, şcoala nu înseamnă neapărat învăţare“, a declarat Paul Romer, Economist-şef al Băncii Mondiale.
Pe baza dovezilor şi a îndrumărilor colectate în cadrul celor 20 de consultări extinse realizate în 20 de ţări cu reprezentanţi ai guvernelor, ai organizaţiilor de dezvoltare şi cercetare, ai organizaţiilor societăţii civile şi ai sectorului privat, raportul oferă trei recomandări de politici publice:
1. Învăţarea trebuie evaluată, astfel încât să se transforme într-un obiectiv cuantificabil.
Numai jumătate dintre toate ţările aflate în curs de dezvoltare au un sistem de determinare a nivelului de învăţare la sfârşitul ciclului primar şi al ciclului secundar inferior de învăţământ. Sistemele de evaluare a elevilor bine concepute pot ajuta cadrele didactice să-şi îndrume elevii, să îmbunătăţească managementul sistemic şi să concentreze atenţia societăţii asupra învăţământului. Aceste măsuri pot fi utilizate ca fundament pentru exercitarea unor opţiuni de politici naţionale, pentru a urmări progresul înregistrat şi pentru a trage un semnal de alarmă asupra copiilor care rămân în urmă.
2. Şcolile trebuie să fie adaptate necesităţilor tuturor copiilor.
Crearea unui nivel de manifestare comun, prin reducerea gradului de subdezvoltare şi prin promovarea dezvoltării cerebrale cu ajutorul unei nutriţii de calitate începând de la cele mai mici vârste şi prin stimularea copiilor, astfel încât aceştia să fie pregătiţi pentru studiu la începerea şcolii. Atragerea unor persoane dedicate în învăţământ şi menţinerea nivelului de motivaţie al acestora prin adaptarea activităţilor de formare a cadrelor didactice care să fie susţinute şi prin activităţi de mentorat. Utilizarea unor tehnologii care să ajute cadrele didactice să predea adaptându-se la nivelul elevilor, consolidând nivelul de management al unităţii de învăţământ, inclusiv al directorilor.
3. Mobilizarea tuturor celor care au interes faţă de domeniul învăţământului
Trebuie utilizate informaţii şi măsurători pentru a mobiliza cetăţenii, pentru a spori nivelul de responsabilizare şi pentru a crea voinţa politică necesară susţinerii reformei în învățământ. Implicarea factorilor interesaţi, inclusiv comunitatea de afaceri, în toate etapele reformei educaţionale, de la momentul elaborării, până în etapa implementării.
“Ţările în curs de dezvoltare sunt departe de nivelul la care ar trebui să fie din punctul de vedere al învăţării. Multe dintre ele nu investesc destule resurse financiare şi majoritatea au nevoie să investească mai eficient. Însă nu este vorba doar de bani; ţările trebuie să investească şi în capacitatea oamenilor şi instituţiilor care au sarcina educării copiilor noştri”, a declarat Jaime Saavedra, fostul ministru al educaţiei din Peru, în prezent Senior Director for Education în cadrul Băncii Mondiale. „Reforma educaţională este necesară urgent şi necesită perseverenţă, precum şi armonizarea politicilor la nivelul guvernului, al presei, întreprinzătorilor, cadrelor didactice, părinţilor, elevilor şi studenţilor“. Toţi aceşti actori trebuie să înţeleagă importanţa unui învăţământ mai bun şi să şi ceară promovarea acestuia“.
